in gradina cu nuci verzi

ficusul tresarea de cite ori se apropia cineva pe alee si alerta petuniile.

- acum, acum chiar ca vine.
- crezi? crezi?
- alarma falsa. va spun, am niste emotii. n-as vrea sa vina din senin inainte sa apuc sa fac dusul. n-as putea sa primesc un nou-venit asa murdar. ce asteapta cucoana asta sa vina cu stropitoarea?
- s-a asezat ca de obicei pe marginea fintinii si se oglindeste in apa.
- terminati cu prostiile astea, v-am spus de nenumarate ori ca nu asta face. e oarba.
- aiureli. isi aranjeaza parul in oglinda apei. se priveste. niciun dubiu.
- parca se uita cineva la ea. mai bine ar veni sa ma spele, ca apare acum nou-venitul si ma fac de ris, plin de praf cum sint.

petuniile isi dadura ochii peste cap. ficusul din turcia era convins ca si-a trait copilaria intr-un amfiteatru al facultatii de arte frumoase din paris si de cind a aterizat in gradina lor, numai figuri pe frunzele lui. tinara de linga fintina intoarse privirea si se adresa unei persoane nevazute:

- ai si venit?

ficusul isi dadu cu frunza peste frunte.

- iar vine fraierul asta... tipul care ia bataie la sah.

petuniile s-au apucat sa-si pudreze pistilul plictisite. din cind in cind ridicau ochii la unison sa se uite la fraierul cu ochii vineti si buzele umflate. una din ele, insa, stranuta luata prin surprindere si dadu alarma:

- el a adus nou-venitul!!!

ficusul se cutremura de oroare ca a ramas prafuit si scrisni nemultumit, insa inghiti numaidecit in sec vazind cum se apropie, cu incetinitorul parca, el. sau ea. hei, la asta nu s-a gindit. daca o fi o ea? tinarul cu ochi de panda se opri in dreptul lui si anunta solemn:

- aici va sta.

ficusul era asa emotionat ca uita de praful de pe frunze si incepe sa le tremure usor de bucurie. intr-un ghiveci pe jumatate din al lui, o tinerica suberba cobori ca o boare si fu depusa chiar linga el. tinarul batut la sah isi puse miinile in sold si se adresa oarbei care se oglindeste in fintina:

- ii place lumina si cit mai multa apa.

ficusul se uita curios la vecina lui:

- iarta-ma ca te deranjez, dar nu stiu ce esti...

vecina lui nu spuse nimic vreme de un minut. apoi o giza ii gidila tulpina urcind spre una din frunzele bizare, nemaivazute in gradina asta. zdrang! 'frunza' s-a inchis prinzind giza inauntru.

- venus... venus flytrap... spuse cu cealalta gura.
- aaaaaa! tipa ficusul. giza aia venea cu vesti la mine! ce-ai facut cu ea?
- pe ce lume esti? tocmai m-am prezentat...
- te-oi crede tu afrodita, dar giza aia...
- e delicioasa. daca nu s-ar mai zbate atit... si ma cheama venus. venus flytrap
- ce sa zic, soptira petuniile, are nume strain...
- taci, fata, cine stie de ce-i in stare...

petuniile se cutremurara in briza, ficusul uita de praful care-l sufoca si se pleosti trist ca are o vecina criminala, iar nou-venita ramase nemiscata pentru ceilalti, golind de seva insecta nefericita care-i cazuse prada. nu-i era rusine de menirea ei. atit stia sa faca - pe linga a fi frumoasa - si isi administra zestrea cu cap. prea multa morala strica.

portretul unui nebun

nu stiu sa scriu, zice. eu am doar idei si cu ideile nu poti face mare lucru, intelegi? se ridica de pe scaun si se duse la geam. e penibil, continua. nu e vorba ca vreau sa scriu, ci ca imi vine. ceva ma impunge. chiar noaptea, ma trezesc cu impulsul de a scrie. noaptea imi vin idei. imi vin si din vise. dar nu pot scrie. nu am continut. nu, nu merge cu insistatul. insist de aproape 20 de ani. si uite, aflu acum ca nu face sens sa mai incerc, in speranta ca cine stie, intr-o zi o sa curga totul pe pagina asa cum goneste in mintea mea. o vreme m-am amagit ca daca am idei, pot da si forma. ei bine, nu, de-asta sint dezamagit, pentru ca m-am amagit singur. uite ce zice aici, ca in masura in care pornesti de la o intuitie globala, tema preceda forma. pricepi? asculta: 'inaintind, vei vedea cum expresia infrumuseteaza totul, creind la rindul ei tema'. apoi ' ce sens ar avea sa desparti forma de continut in HAMLET? Shakespeare isi lua subiectele de la autori de mina a treia'. iar aici imi place de mor cum zice: 'nu exista teme mari si teme mici, nici subiecte triviale. oamenii sint cei care sint mici, mari, sublimi, triviali. "Aceeasi" poveste a studentului sarac care o ucide pe camatareasa poate sa fie simpla nuvela politista sau poate sa fie CRIMA SI PEDEAPSA.' ce vrei mai mult de-atit? acum intelegi de ce refuz sa ma mai amagesc? acum am inteles! omul asta imi explica cum nu se poate mai bine: subiectul este cel mai putin important. cititorul ii da importanta cuvenita datorita scriiturii in sine. pur si simplu imi place la nebunie - rise dind capul pe spate - la nebunie! acest tip NEBUN ( zau, n-o spun ca forma de alint, chiar era nebun), atit de ordonat in haosul creat de sine in sine, incit EU, ca cititor al lui, reusesc sa-i pun ideile in sertarele potrivite fara dubiu, pricepi? tipul este magnific in disperarea lui, si nu se intinde sub cerul negru ca cioran, sictirit si atit, ci lupta cu demonii lui, incearca sa-i arunce in aer, e superb. e atit de constient ca e nebun si nu poate face nimic altceva decit sa scrie haotic - NESTIIND ce vrea sa scrie - ca si cum ar iesi la cules de margarete pe un cimp minat. stii dialogul ala despre genii. si cum desfiinteaza ideea de geniu. cine, madam curie? pai daca a fi geniu inseamna a te impiedica de comoara si a o vedea, sintem cu totii pasibili de genialitate. haha. ideea in sine e nula fara scriitura care s-o imbogateasca. individul asta a debitat o harababura sublima de scriitura fara a avea un subiect. subiectul nu e relevant.

si te intreb. ce sa fac in noptile in care imi vine sa scriu?

tickling mr. ego

once upon a time there was a little girl who had the gift of tickling. she could tickle so well that she could turn a boulder into a laughing potato. dogs and cats and mice and cows and worms and storks would crowd around her, turning their bellies up and waiting for the big treat.

wherever she would go, people laughed their ass out, no matter how heavy the pain, if. once, she turned a sad elephant into a giggling cub and ever since, animals and humans have gathered around her to adore her. just that. adore her.

and she was happy. she had so much love in the world that she could even spare some. she barely got older, looking 16 at 56. all the laughter around her kept her young and shiny and healthy.

one day, while strolling on the streets together with a dwarf, a giant and a stag, she noticed the largest whale in the world having a barrel of beer on the sidewalk. having finished the barrel, the whale started to gulp another one, leaving it aside, on top of hundreds of other empty barrels of beer. the girl went to the whale and asked:

'are you sad?'
'no' said the whale and gulped another barrel of beer.
'yes, you're sad and you need a laugh. i can help you. i think you need a friend'
'why dont you just move your shiny ass down the road as you're blocking the clouds around my head' barfed the whale. 'i dont want any friend, im self-sufficient'
'but...'
'no buts, missy. i dont like you and i dont like your dwarf and i dont like your giant and i dont like your stag. so i want you out of here so i can enjoy my being so big and mean.'

the girl sighed and, rolling up her sleeves, moved closer to the giant whale, starting to tickle its huge belly. at first, the whale didnt seem to laugh or at least smile. the dwarf couldnt care less, the giant was watching curiously and the stag was smiling knowingly. the girl was tickling and tickling and tickling until her fingers started to hurt. they hurt so much that her skin started to fall apart and her bones began to show. the stag caught her hands and pulled her away.

the whale was growing bigger and bigger, a reaction so weird that they went all dumb. the whale grew so much that they couldnt see the sky anymore and the sidewalk began to crumble underneath. people and animals left its side with buldging eyes. a flea jumped from the whale holding its ears. it started to scream:

'it's laughing! it's laughing inside! run! it's gonna explode!'

everybody ran away but the girl. the whale was watching her, waiting for more. but the girl couldnt tickle it for now. the whale frowned and exploded. animals and humans returned to see if the girl survived. she was fine. nothing around her could prove there had ever been a whale on that sidewalk. nothing remained out of it. it had been empty all along. it had only been a shape. the shape of a big whale that refused to laugh. the girl turned and started to walk the street again. everybody forgot about the whale in a second. they had some laughing to do.