snatching the sun

a fost odata. ca niciodata. o copila care visa. mult. departe. visa mereu o scara ca de zidar, in aer, pe care urca pina la cer de unde-si lua diverse obiecte utile si de negasit in camera ei. era mereu inconjurata de creioane colorate, pensule si acuarele, carti cu povesti si castroane cu floricele de porumb. si nu numai. cu ea erau mereu personaje neobisnuite, invizibile. cu care punea tara la cale. si nimeni nu avea sa mai sufere.

intr-o zi si-a dorit soarele. nu l-a cerut pentru ca stia ca nu i-l poate da nimeni. si nici nu avea un plan pentru a-l capata. s-a gindit intii sa urce scara numai de ea stiuta si sa il insface de-a dreptul, insa nu-i statea in fire sa ia ce nu-i apartine. s-a tot foit pina si-a amintit ca a auzit lumea vorbind, ca daca se roaga seara la culcare poate primi ceea ce-si doreste. poate. poate nu e mare lucru. e doar un cuvint mai bun decit nu. si i-a convenit 'poate', asa ca s-a asezat in genunchi, si-a impreunat miinile, a inchis ochii, i-a deschis iar pentru ca uitase sa stinga lumina, a stins lumina, s-a asezat iar a rugă si si-a dat seama ca nu stie sa se roage. ce sa spuna? sa ceara? da-mi? sa isi doreasca? vreau? cind avea pofta de cacao cu lapte cerea frumos o cana. si primea. dar acum era vorba de ditamai astrul. urias si clocotit. a ingaimat o rugaciune scurta si nesigura, si-a adus aminte sa spuna amin si s-a culcat cu gindul ca poate a doua zi va deschide usa si va gasi soarele in fata ei.

noaptea a trecut cu vise stranii, dar nu deosebite de altele, iar dimineata, cind a deschis ochii, si-a adus aminte de rugaciunea ei. s-a repezit desculta la geam si a zvirlit perdeaua la o parte. privirea somnoroasa s-a plecat, fara tristete, fara dezamagire. cumva stia ca il va gasi tot pe cer. apoi s-a intors cu spatele la fereastra si a ramas inundata in lumina lui. i-a simtit caldura in spate, si-a privit parul de pe umeri cu coada ochiului si l-a vazut scinteind, a inchis ochii si a spus multumesc. la ce-i trebuia tot soarele in buzunar, cind il avea mereu cu ea?